Cântați Domnului o cântare nouă…
Nu pentru că Dumnezeu are nevoie de cântarea noastră, ci pentru că sufletul care Îl vede pe Dumnezeu nu mai poate rămâne tăcut. Undeva, în adâncul inimii, se trezește o laudă care nu vine din cuvinte învățate, ci din uimire.

Domnul este mare. Atât de mare încât cerurile sunt doar lucrarea mâinilor Lui, iar slava Lui nu încape în cuvintele noastre.

În fața Lui, idolii lumii devin umbre. Puterea oamenilor devine praf. Tot ce pare etern se dovedește trecător. Dar înaintea Lui stau lucruri care nu pier: strălucirea, măreția, puterea, frumusețea. Și sufletul înțelege că adevărata frumusețe nu este în lume, ci în prezența lui Dumnezeu.

„Închinați-vă Domnului în podoabe sfinte.” Nu doar buzele cântă. Viața întreagă devine o închinare. Pașii, gândurile, alegerile inimii, toate devin un altar.

Domnul împărățește. Istoria nu este lăsată în voia întâmplării. Lumea nu se prăbușește în întuneric. Dumnezeu domnește. De aceea cerurile se bucură. Pământul tresaltă. Marea răsună. Copacii pădurii parcă bat din palme în vânt, pentru că întreaga creație știe ceea ce omul uită adesea: Domnul vine.

Vine nu ca un stăpân crud, ci ca un Judecător drept. Vine cu adevăr. Vine cu lumină. Vine să pună lucrurile la locul lor. Și atunci, în liniștea inimii, sufletul învață din nou să cânte. O cântare nouă. O cântare care începe pe pământ, dar care aparține cerului.

Dany Căpătan